În casele de plasament, au existat câteva provocări pe care cred că majoritatea oamenilor nu le iau în considerare. Una dintre cele mai mari a fost mișcarea constantă. Eram plasat într-o casă nouă la fiecare câteva luni, ceea ce însemna să schimb școala, să mă adaptez la noi îngrijitori și să trăiesc cu o distribuție rotativă de frați adoptivi. A fost profund destabilizator. Am intrat în sistem când aveam 3 ani. La acea vârstă, copiii sunt deja vulnerabili – încă se dezvoltă emoțional – și complet nepregătiți pentru tipul de incertitudine extremă care vine odată cu luarea de acasă. Ziua în care asistentul social m-a îndepărtat de mama mea a fost traumatizantă. Dar apoi, mutarea din prima casă de plasament în a doua a fost la fel de grea. Când am ajuns la a treia, a patra sau a cincea casă, ceva s-a schimbat: emoțiile mele pur și simplu s-au oprit. Nu a fost ceva ce am ales. A fost modul corpului meu de a se proteja – un fel de răspuns automat la stres și traume prelungite. În retrospectivă, a fost o formă de PTSD. Înveți să-ți atenuezi sentimentele pentru că a rămâne deschis emoțional în acel mediu este prea dureros. Din perspectiva unui adult, ar putea părea simplu: te hrănim, te adăpostim, te ținem în siguranță. Dar din perspectiva unui copil mic, mi s-a părut terifiant. Nu știam ce se va întâmpla în continuare. Nu îi cunoșteam pe acești oameni. Nu făceam relații. Nu exista mamă, nici tată – doar străini, case temporare și un curent constant de frică.