Interesant, extrem de relevant. Ce se întâmplă atunci când statele forțează asigurătorii de locuințe să facă lucruri care nu sunt în interesul lor (cum ar fi plafoanele de primă, interzicerea condițiilor de subscriere) etc. Hartley et al: efectele accesului echitabil la cerințele de asigurare în anii 1960. 1/

Problema: era greu să obții asigurare de locuință în unele cartiere, în special săraci, negri. Soluția obișnuită "avem un ciocan": planurile FAIR interziceau asigurătorilor să folosească informații despre proprietăți și riscuri pentru a stabili prime. Ce ar putea merge prost? Și știm mai bine acum, nu? 2/

Caz incredibil de consecințe neintenționate dacă este adevărat: asigurarea garantată însemna că puteai asigura proprietățile pentru mult mai mult decât valoarea lor și apoi să le lași să ardă. 3/

Planurile FAIR au fost implementate în 26 de state: - interzicerea utilizării factorilor de mediu și de vecinătate în subscriere (!!) - Participarea asigurătorului mandary - Cerințe de plată care au fost cu mult peste valorile pieței în cartierele în declin 4/

Hârtia este un design cu trei diferențe, comparând: - implementarea pre/post FAIR - Cartiere cu/fără acces probabil FAIR - Statele participante/neparticipante Pare rezonabil. 5/

Rezultatele sunt 🔥🔥 Sectoarele de recensământ asigurate de FAIR au pierdut sute de unități de locuit între 1960-80, sau *aproximativ 29,8% din stocul din 1950*. Acesta ar trebui să fie cazul de manual pentru hazardul moral, pierderile agregate aici sunt incredibile, ca să nu mai vorbim de efectele asupra cartierelor. 6/

Acestea erau deja cartiere în declin (motiv pentru care valoarea lor asigurată era >> valoarea de piață). Obligativitatea asigurării generoase pentru aceste proprietăți le-a accelerat declinul, făcând plata asigurării mult mai valoroasă decât rămânerea și făcând-o să funcționeze. 7/